Poezie Vis si Dor

Eu știu că am defecte,
dar cine nu le are?
un loc sub cerul liber,
un drum în lumea mare.

Un buzunar cu vise
și-o haină ponosită,
o inimă ce iartă
și-atunci când este frântă.

Nu cer averi mărețe,
nici lumi de protocol,
ci doar un strop de viață
în suflet … și un dor.

Merg drept,
chiar dacă gândurile-mi
mai rătăcesc prin nori,
nu sunt decât o umbră,
cu suflet călător.

Un călător prin lume,
un trecător discret,
ce-a dat un sens durerii
cu-n pix și un caiet.

Și las în urma mea
pe foi îngălbenite,
fărâme din trăiri
și doruri nerostite.

Nu las comori de preț,
nici nume pe-un granit,
ci doar un gând curat
de om ce a iubit.

Iar când se va lăsa
cortina peste noapte,
voi deveni ecou,
carte citită-n șoapte.

Un călător ce-a mers
pe drumul lui, stingher,
lăsând o dâră-albastră
pe-un colț uitat de cer…

20.06.2026
Ana Tarna

– Știi, … viață, am atîtea întrebări la tine…
de ce e intuneric noaptea și lumină-n zori?
de ce mai adormim printre suspine,
când tu oferi atâtea sărbători?

de ce sunt oameni ce-i citești dintr-o privire,
atât de simplu, de parcă-s transparenți?
iar alții, se ascund după cortine,
oricum n-ai da, nu poți să-i înțelegi.

de ce un zâmbet poate fi lumină,
chiar și-n furtuni, ce par fără sfârșit?
iar alteori, o vorbă de ruină,
devine sabie, tăind necontenit.

de ce iubirea vine ca o ploaie?
când sufletul e ars și obosit,
iar uneori, se stinge fără veste,
lăsând în urmă dor nemărginit.

de ce privim spre cer cu întrebarea,
cătând răspunsuri printre stele reci,
când poate-n noi se află acea taina,
dar nu ajunge îndrăzneală s-o dezlegi …

De ce există doruri ce ne leagă
De oameni ce au renunțat la noi,
Și cum se face, c-o inimă întreagă,
Se frânge uneori în mii de ploi?

De ce purtăm pe chip măști de paradă,
Când tot ce căutăm, e un răspuns,
Un suflet cald ce poate să ne vadă,
Așa cum suntem: firești, de nepătruns?

” – O, omule! cu fruntea îngândurată,
Eu nu dau premii, nici nu judec pași,
Sunt doar o pânză vie, colorată,
Pe care tu alegi ce urme lași.

Îți dau și spini, dar îți ofer și-o floare,
Îți dau suspin, ca să-nțelegi alin,
Răspunsul nu-i în marea-ntrebare,
Ci-n felul cum alegi al tău destin.”

16.06.2026

Ana Tarna

O jumătate-mi tace, alta strigă,
Sunt dintr-un lut sfințit și blestemat,
O mână-mi pune-n suflet o verigă,
Iar alta-mi dă un cer nemăsurat.
Din tată am luat privirea aspră,
Din mamă – plânsul strâns la cingători,
Sunt când o stâncă singură și sacră,
Când o grădină doldora de flori.

Se bat în mine două mari imperii:
Un sfert de rugă, unul de păcat,
În nopțile în care ard criterii,
Nici eu nu știu ce parte-a câștigat.
Sunt templul care-și dărâmă altarul
Și iarna care-nghite-un lan de grâu,
Eu sunt și rana, dar și vindecarea,
Un râu curat și-un mal lăsat pustiu.

O parte-mi coase aripi de lumină,
Iar alta mă îngroapă în pământ,
Sunt vinovată, dar și fără vină,
Un strigăt mut și-un veșnic legământ.
Născută la răscruce de destine,
Purtând în sânge iadul și un rai,
Rămân o taină scrisă doar în mine:
Un ciob de cer și-un dor etern de mai.

14.06.2026
Ana Tarna

Știi…
mă gândesc adeseori:
De ce ne ninge iarna,
Iar vara cerne ploi?
De ce-nfloresc copacii
Și păsări zboară lin,
De ce simțim tristețea
Când cerul e senin?

Știi, zile trec în goană,
De parcă nici nu simți…
Suntem deja maturi,
Cu dorul de părinți.

De ce privim în urmă
Cu dor și cu regret,
Când timpul ne pictează
Destinul, iminent?
Purtăm pe tâmple brumă
Și-n suflet primăveri,
Cătăm în zori de ziuă
Răspunsul de mai ieri.

Se sting în orizonturi
Tăcute amurgiri,
Lăsând pe umeri umbre,
Ecouri de pustiu.
Se-ntoarce gândul singur
Spre tot ce-a fost curat,
În satul cu pridvoare
De unde-am plecat.

Căci timpul nu se-oprește,
Oricât de mult am vrea,
Să prindem o secundă
În palme, ca pe-o stea.
Rămân doar doruri scrise
Pe foi îngălbenite,
Și porți deschise-n tihnă
Spre clipe nesfârșite.

Dar ne rămâne scrisul —
Oglindă-n amintiri,
O ancoră de taină
În clipe de delir.
El știe să ne-asculte,
Să lege ce-a fost rupt,
Unind capătul aței
Cu firul de-nceput.

10.06.2026
Ana Tarna

Te-aș aștepta dincolo de văzduh,
Unde clipa nu mai știe s-apună,
Să fim doar suflare, un singur duh,
Născut din tăceri și furtună.

Să vii ca o umbră îmbrăcată-n cuvânt,
Când marea își pierde hotarul în cer,
Să nu ne mai știe nici noapte, nici vânt,
Să fim doar lumină-ntr-un sacru mister.

Tu – țărmul pierdut în târziul amurg,
Eu – valul ce-si caută-n mare menirea,
Prin veacuri de dor ce-n lacrimi se scurg,
Să ne-ntâlnim în deșerturi privirea.

Și-atunci, când și ploaia va-nceta să mai poarte
Amprenta din palme și dâra de pași,
Vom fi o poveste ce trece de moarte,
Un templu de gânduri, cu porți dărâmate,
Prin care vom trece fruntași…

07.06.2026
Ana Tarna

La mulți ani tuturor copiilor lumii și tuturor adulților care, cu înțelepciune și curaj, refuză să-și piardă acea scânteie magică!

Fie ca zâmbetele lor nevinovate să ne reamintească tuturor cât de prețioasă este libertatea – acea libertate pură și neîngrădită pe care am trăit-o și noi cândva. Să-i lăsăm să alerge, să viseze, să exploreze și să simtă cum fiecare zi e o nouă aventură, exact așa cum ne-am dori și noi să o facem, din nou și din nou.

Căci da, suntem cu adevărat vii doar atâta timp cât păstrăm cu sfințenie copilul din noi – acea parte a sufletului care știe să se bucure de lucruri mici, care crede în minuni și care nu se teme niciodată să întrebe „de ce?”.

Să sărbătorim astăzi inocența din ei și din noi! La mulți ani tuturor!

Deși născută într-o zi de toamnă,
Ești primăvară fără de sfârșit.
Atâta gingășie ții în palme
Și-atâta inspirație în gând.

Când creionul îl apuci în mână,
Povești pe foaie colorate cresc,
Iar dacă cineva nu te-nțelege,
În sufletele celor dragi, lumină ești.

Ești răsărit de soare în tristețe,
Un zâmbet cald ce-alungă orice nor.
În tot ce faci, pui suflet și noblețe,
Ești dar neprețuit și scump odor.

Primești cu inima deschisă viața
Și-oferi iubire, dar nu o cerșești,
Ești răsărit ce-ncepe dimineața,
Pentru părinți, cea mai de preț avere ești!

07.11.2025

*(pentru nepoțica mea)

știi primăvară câte ramuri tac
sub prispa vremii adormite?
când umbrele în muguri se desfac
pe răni de iarnă, tăinuite.

e-o liniște de chihlimbar în tot,
un tremur sfânt ce stă să nască,
când timpul însuși, fără de complot,
pare în palme să ți se albească.

se-ntorc pierdute sevele în lemn,
ca un ecou ce-și caută strigarea,
iar înflorirea-i ultimul tău semn
prin care cerul își rescrie zarea.

Ești har, nu doar un simplu anotimp,
o dezlegare-a albului din umbră,
ai preschimbat absențele din timp
în ruga vieții care nu se curmă.

08.05.2026
Ana Tarna

Curge-n noi o foame mută, ca un râu fără de mal,
Nu de pâinea de pe masă, ci de-un rost spiritual.
Suntem umbre însetate după-un sens de neatins,
Căutând prin gerul lumii un ungher cu foc aprins.

Nu e hrana cea banală ce ne chinuie acum,
Ci lumina ce ne poartă pașii pe un singur drum,
Spre iubire, – acea taină, naltă, pură și deplină,
Ce transformă orice rană într-o rază de lumină.

Dacă viața e o mare, iar noi valuri fără nume,
Sensul e acea vâslire ce ne scoate din genune,
Să fim una cu tăcerea, să fim una cu-nțelesul,
Până când din dorul nostru va renaște universul…

Și în alchimia firii, dorul urcă spre sfințire,
Suntem sensul ce se naște dintr-o singură privire,
Un potir în care cerul și pământul se cunună,
Iar iubirea e cuvântul ce le ține împreună…

30.04.2026
Ana Tarna

O femeie nu rămâne lângă tine pentru confortul casei,
ci pentru adăpostul pe care i-l oferă brațele tale.
Banii se numără, timpul se scurge, dar felul în care o faci să se simtă
E singura monedă care nu se devalorizează niciodată.

Nu aștepta ecoul gol al unei case pustii ca să înțelegi că erai bogat.
O inimă care s-a răcit nu se mai aprinde cu scuze,
Ci se mută acolo unde cineva o privește ca pe cel mai frumos răsărit.

01.05.2026
Ana Tarna