Fericire

Fericirea este o stare mentală de bine, fiind caracterizată de emoții pozitive sau plăcute, de la mulțumire la bucurie intensă. Diferite abordări biologice, psihologice, religioase și filozofice s-au străduit să definească fericirea și să identifice sursele sale.

Diverse grupuri de cercetare, inclusiv psihologia pozitivă, au făcut eforturi pentru a aplica o metodă științifică de a răspunde la întrebări despre ceea ce este „fericirea” și cum am putea-o atinge.

Filozofii și gânditorii religioși de multe ori definesc fericirea în termeni de a trăi o viață bună sau înfloritoare, mai degrabă decât pur și simplu ca o emoție. Fericirea socratică este viața în conformitate cu etica și nu e neapărat însoțită de emoții pozitive.

Fericirea este „starea de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Fiind o stare sufletească profundă are și o arie de exprimare extinsă. De pildă:

• „din fericire, locuțiune adverbială — printr-un concurs de împrejurări favorabile.”
• „fericit, adjectiv, uneori substantivat — care se află într-o stare de deplină mulțumire sufletească, plin de bucurie”.
• „fericit, substantiv masculin — primul grad de sfințenie acordat de sinod sau de papă”.

Etimologie

Substantivul românesc fericire este o schimbare a categoriei morfologice a formei lungi a infinitivului verbului a ferici, fericire. Acesta, la rândul său, este un derivat al adjectivului ferice. Adjectivul românesc ferice este moștenit de limba română din latină fēlix, felīcis: „roditor”, „cu succes”, „fericit”, „ferice”, „norocos”, „aducător de noroc”, „de bun augur”, „propice”, „salutar”, „care te fericește”, „delicios”, „încântător”, „bogat”, „favorabil”, „fecund”, „priceput”, „talentat”. În limba română, dar și în alte limbi neolatine, a fost moștenită forma de acuzativ singular, în cazul de față, felīcem, urmând legile fonetice cunoscute: căderea consoanei finale „-m”, trecerea lui „-l-” intervocalic la „-r-”.

Este de amintit faptul că radicalul fe- semnifică „abundența”, „bogăția”, „prosperitatea”.

Concepții despre fericire

Diferitele concepții despre fericire se disting, în primul rând, prin felul în care este înțeleasă natura acesteia. Uneori, fericirea este concepută ca un ideal îndepărtat, astfel că adevărata fericire nu ar putea fi dobândită în timpul acestei vieți. Solon, unul din cei șapte înțelepțiai antichității, considera că nimeni nu este fericit cât timp trăiește, căci oricând se pot abate asupra lui nenorocirile; trebuie să așteptăm sfârșitul vieții cuiva ca să putem spune dacă a fost fericit. În lipsa adevăratei fericiri, oamenii se pot consola cu urmele ei palide: bucuria, plăcerea, gloria, prestigiul, prosperitatea.

Immanuel Kant, de asemenea, considera că fericirea este un ideal. Dar, Kant nu înțelegea că fericirea este de neatins ci, mai degrabă că noi nu suntem în măsură să judecăm ce-ar trebui să facă orice om ca să devină cu certitudine fericit. Potrivit altor concepții, fericirea nu este înțeleasă ca ideal, ci ca stare sufletească, fie ca o stare de bucurie, plăcere, exaltare, fie ca una de liniște, împăcare, seninătate, beatitudine. Înțeleasă în acest fel, fericirea nu mai este intangibilă, ci depinde de fiecare dintre noi, o căutăm în noi înșine, și tot în noi se găsește calea către dobândirea ei.

După Aristotel, fericirea este dobândită prin acea activitate care are drept rezultat acte de dreptate, de curaj, de prietenie, de cunoaștere. Aristotel considera că o viață cu o excelentă activitate rațională este o viață fericită.

În al doilea rând, concepțiile despre fericire diferă între ele prin modul în care este înțeleasă natura umană. Platon, de exemplu, considera că sufletul are trei părți: o parte rațională, prin care judecăm, învățăm; o parte pasională sau înflăcărată care se exprimă, de pildă, atunci când cineva este mânios; și o parte constând în apetență (poftă, dorință), prin care omul poftește, vrea să-și satisfacă dorințele. Partea apetentă ocupă cel mai mare loc în sufletul fiecăruia și, prin natura ei, nu e niciodată pe deplin satisfăcută. Dar aceasta din urmă, credea Platon, trebuie condusă de celelalte două, în special de partea rațională, care posedă cunoașterea a ceea ce este de folos fiecărei părți, ca și a întregului celor trei părți.

Bibliografie

• DEX = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti”, Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1998, ISBN 973-637-087-x
• Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, ediția a doua, Editura Litera Internațional, București - Chișinău, 2007. ISBN 978-973-675-307-7;
• G. Guțu, Dicționar latin - român, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983;
• Dicționar latin - romîn, Redactor principal: Rodica Ocheșanu; Redactori: Liliana Macarie, Sorin Stati, N. Ștefănescu, Editura științifică, București, 1962.

Legături externe

• În căutarea fericirii: o călătorie cu mijloacele științei, 18 martie 2012, Mihaela Stănescu, Descoperă
• Ecologia fericirii Arhivat în 18 mai 2013, la Wayback Machine., 19 august 2010, Revista Magazin
• Miturile fericirii – ce ne face fericiți cu adevărat?, 27 noiembrie 2013, Marius Comper, Descoperă

Vezi și

• Formula fericirii de Ștefan Klein