Memoria ca biografie a unui oraș

Publicat pe 10 iulie 2026 de Simona Lazăr

„Cartea de față nu este o istorie a orașului, ci o scurtă istorie de familie, extrasă din sufletul meu, agitat de amintiri: multe superbe, altele marcate de Valea Rea.” Cu această mărturisire, Dinu Grigorescu fixează locul din care vorbește și, în același timp, trasează granițele volumului Sinaia. Dulceață de amintiri (Editura Ghepardul, 2026). Autorul nu revendică autoritatea istoricului și nici nu urmărește rigoarea monografiei clasice. Își asumă condiția martorului, convins că memoria personală poate deveni una dintre cele mai autentice forme de cunoaștere a unei comunități.

Opțiunea aceasta schimbă întreaga perspectivă asupra cărții. Sinaia nu apare ca decor al unor evenimente ilustre și nici ca simplă stațiune regală, dimpotrivă, este un spațiu al vieții cotidiene, al prieteniilor, al vecinătăților și al întâmplărilor mărunte care dau consistență unei existențe. Orașul capătă chip prin oamenii lui, iar oamenii își găsesc identitatea în oraș.

Formația de dramaturg se recunoaște în felul în care Dinu Grigorescu își construiește evocările. Personajele prind contur prin câteva gesturi exacte, printr-o replică bine aleasă sau printr-o întâmplare care le fixează definitiv în memoria cititorului. Autorul nu insistă asupra portretului descriptiv și nici asupra comentariului explicativ. Lasă scenele să vorbească, iar această încredere în puterea detaliului conferă autenticitate întregii narațiuni. Cartea se citește astfel ca o succesiune de tablouri vii, în care memoria își urmează firesc propriul ritm.

Biografia autorului se confundă adesea cu istoria unei generații. Războiul, bombardamentele, instaurarea regimului comunist, schimbările sociale și culturale nu sunt comentate din perspectiva manualului de istorie, ci prin efectele pe care le-au avut asupra unei familii. Tocmai această apropiere de destinul individual conferă autenticitate relatării. O frază rezumă exemplar felul în care autorul privește propriul trecut: „Ursitoarele mi-au regizat bombardarea casei natale, pentru a mă familiariza, de copil, cu loviturile de teatru.” Ironia discretă nu estompează drama, ea îi dă o dimensiune umană și suportabilă.

Volumul are și o importantă valoare documentară. Fotografiile, reproducerile de documente și imaginile de epocă completează textul fără să-l sufoce. Ele sunt părți integrante ale discursului memorialistic. Privite împreună cu evocările autorului, recompun chipul unei urbe care s-a schimbat continuu, păstrând totuși o identitate recognoscibilă.

O calitate rară a cărții stă în absența nostalgiei demonstrative. Dinu Grigorescu nu idealizează trecutul și nu transformă fiecare amintire într-un elogiu al „vremurilor de altădată”. Bucuriile și pierderile coexistă firesc, iar tonul rămâne egal, lipsit de teatralitate, chiar atunci când evocă episoade dramatice. Tocmai această măsură îi dă credibilitate.

Memorialistica lui Dinu Grigorescu se sprijină pe două forme de mărturie, egale ca importanță. Cuvântul recuperează ceea ce fotografia nu poate fixa – glasuri, emoții, împrejurări, relații dintre oameni. Fotografia, la rândul ei, păstrează ceea ce memoria riscă să modeleze odată cu trecerea timpului. Între cele două nu se stabilește un raport de subordonare, ci unul de verificare reciprocă. Imaginea provoacă amintirea, iar amintirea dă fotografiei o viață pe care simplul document vizual nu o poate avea.

Privite separat, fotografiile rămân fragmente; citite fără ele, multe evocări și-ar pierde ancora concretă. Împreună alcătuiesc o formă de memorialistică în care imaginea și scrisul au aceeași autoritate. Între toate, o fotografie discretă, așezată chiar la sfârșitul cărții, dobândește o forță simbolică aparte: imaginea clasei a II-a, din anul în care învățătorului Sorescu i se născuse primul copil. La prima vedere, pare doar o fotografie școlară, dinaintea unei clădiri astăzi monument istoric – primul imobil propriu al învățământului sinăian, azi Centrul Cultural „Carmen Sylva”. În economia volumului, ea închide însă cercul memoriei. O generație întreagă privește spre cititor dintr-un timp care nu mai poate fi recuperat decât prin asemenea mărturii, iar destinul unui dascăl se leagă firesc de destinul copiilor pe care i-a format și al orașului în care au crescut.

Observația lui Nicolae Boaru surprinde exact specificul volumului, pe care îl definește drept „un testimonium politico-istoric, fără îngroșări și fără patetisme, fără teze”. Formula explică echilibrul dintre document și evocare, dintre experiența individuală și contextul istoric mai larg.

Dincolo de informația istorică și de farmecul evocării, Sinaia. Dulceață de amintiri vorbește despre felul în care memoria salvează ceea ce arhivele nu pot păstra: atmosfera unei case, vocea unor oameni dispăruți, solidaritatea unei comunități și sentimentul apartenenței la un loc. Lansată pe 26 iunie pe scena Cazino Sinaia, cu prilejul celebrării a 88 de ani ai autorului, cartea lui Dinu Grigorescu rămâne, în acest sens, o biografie afectivă a Sinaiei, scrisă cu discreție, inteligență și o remarcabilă încredere în puterea povestirii.

Când râsul unește Balcanii

Publicat pe 6 iulie 2026 de Simona Lazăr

Răspunde

Cuscrii din Tirana, la Sinaia

Râsul este una dintre cele mai serioase forme de adevăr. Dramaturgii greci Michalis Reppas și Thanasis Papathanasiou au înțeles acest lucru și l-au transformat într-un mod de a privi lumea. Cuscrii din Tirana, spectacol prezentat pe 3 iulie a.c. pe scena Cazinoului din Sinaia de Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, la invitația Centrului Cultural „Carmen Sylva”, dovedește că umorul autentic nu îmbătrânește și că marile teme ale teatrului pot fi rostite cu zâmbetul pe buze.

Premiera montării semnate de Dragoș Câmpan a avut loc în stagiunea 2018–2019. Aproape opt ani mai târziu, spectacolul continuă să fie prezent în repertoriul teatrului ploieștean, performanță care spune multe despre calitatea textului și despre vitalitatea unei distribuții capabile să păstreze prospețimea unei comedii jucate de zeci de ori. În teatru, timpul este cel mai exigent critic. El elimină spectacolele conjuncturale și le păstrează doar pe acelea care continuă să comunice cu publicul.

Subiectul pare simplu. Două familii sunt pe punctul de a deveni rude, iar planurile atent construite se clatină în clipa în care apar adevăruri pe care nimeni nu le anticipase. De aici începe o succesiune de situații în care orgoliile, prejudecățile și reflexele unei lumi balcanice încă marcate de granițe și stereotipuri devin sursa unui umor de cea mai bună calitate.

Michalis Reppas și Thanasis Papathanasiou aleg un drum mai dificil decât acela al satirei facile. Nu transformă „străinul” în ținta râsului. Își privesc propria societate cu luciditate și autoironie, iar această onestitate face ca textul să depășească limitele unei comedii de situație. Până la urmă, Cuscrii din Tirana vorbește despre noi toți, despre felul în care construim ziduri imaginare între oameni și despre cât de repede acestea se prăbușesc atunci când viața ne obligă să ne privim fără prejudecăți.

Regia lui Dragoș Câmpan valorifică foarte bine acest echilibru dintre comedie și observație socială. Ritmul este susținut, dialogurile curg firesc, iar umorul se naște din relațiile dintre personaje, nu din efecte facile. Publicul râde, recunoaște tipologii, anticipează uneori deznodământul unei scene și este surprins de replica următoare. Acesta este unul dintre semnele unei comedii bine construite.

Distribuția funcționează ca un ansamblu omogen, în care fiecare personaj își găsește locul în economia spectacolului. Relațiile dintre membrii celor două familii construiesc adevărata miză a piesei, iar conflictul dintre generații se împletește firesc cu cel dintre mentalități. Personajele mature își apără cu îndârjire propriile certitudini. Tinerii privesc lumea cu mai puține granițe și mai puține spaime. Între aceste două perspective se naște adevărata energie a reprezentației teatrale.

Un spectacol care se apropie de opt ani de la premieră invită și la o altă reflecție. Personajele au rămas la aceeași vârstă la care le-au imaginat autorii. Actorii au traversat aproape un deceniu de viață. Unii au evoluat odată cu rolurile lor, alții au fost înlocuiți, iar fiecare nou interpret a adus propriul ritm și propria sensibilitate. În teatru, timpul nu trece peste personaje, ci peste actorii care le dau viață. Tocmai această transformare continuă face ca fiecare reprezentație să fie, în fond, unică.

Muzica aduce discret în sală parfumul Greciei. Pentru mulți dintre spectatorii români, primele acorduri trezesc amintirea vacanțelor petrecute pe țărmul Mării Egee, a serilor din taverne și a unei lumi în care bucuria de a trăi se exprimă firesc prin cântec și dans. Dincolo de această imagine familiară, spectacolul dezvăluie o Grecie contemporană, capabilă să se privească lucid și să transforme propriile contradicții în literatură dramatică.

Prezența unei asemenea comedii la Sinaia are și o semnificație aparte. Orașul însuși s-a construit, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, prin contribuția unor comunități de imigranți veniți din numeroase regiuni ale Europei. Printre aceștia s-au aflat și numeroși greci, care au contribuit la dezvoltarea economică și socială a stațiunii. Privită din această perspectivă, întâlnirea cu dramaturgia greacă nu este doar un eveniment teatral, ea este și o discretă întoarcere către una dintre rădăcinile cosmopolite ale Sinaiei.

Cuscrii din Tirana demonstrează că o comedie adevărată nu se limitează la divertisment. Ea vorbește despre familie, despre identitate, despre granițele pe care oamenii și le ridică singuri și despre puterea râsului de a le dărâma. Poate că acesta este și motivul pentru care spectacolul continuă să cucerească publicul după aproape opt ani. Într-o lume care pare tot mai preocupată de ceea ce desparte, teatrul reamintește, pentru două ore, ceea ce ne apropie.

Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești.

Cuscrii din Tirana – de Michalis Reppas si Thanasis Papathanasiou; traducerea: Elena Lazăr; regia: Dragoș Campan; scenografia: Iuliana Gherghescu;
Distribuția: Cristina Moldoveanu (Peni), Dragoș Câmpan (Lykourgos), Theodora Sandu (Liza), Otilia Pătrașcu (Polina), Adrian Ancuța (Vasilis), Dragoș Maxim (Alfred), Ion Radu Burlan (Pantelis), Karl Baker (Boukouran), Ioana Farcaș (Klampeta).

Centrul Cultural „Carmen Sylva” – 3 iulie, scena Cazinoului din Sinaia.

Fotografii: Centrul Cultural „Carmen Sylva”.

„Rinocerul” – între luciditate critică și febra teatrului contemporan

Publicat pe 29 aprilie 2026 de Simona Lazăr

Răspunde

Revista Rinocerul (nr. 1-4/2026) se impune ca o publicație densă, ambițioasă și vizibil implicată în dezbaterea culturală contemporană, asumându-și încă din subtitlu – „Teatrul absurdului și absurdul realității” – o perspectivă critică asupra lumii teatrale și, implicit, asupra societății. Nu este o revistă neutră sau pur informativă, ci una care intervine, judecă, provoacă și încearcă să modeleze discursul artistic.

Editorialul (semnat de Alexandra Ares) deschide numărul cu o analiză incisivă a teatrului românesc actual, demontând imaginea de suprafață a succesului – săli pline, premiere mediatizate – și dezvăluind un sistem „care se devorează pe sine” . Textul propune o radiografie lucidă a disfuncțiilor: interimatele perpetue, lipsa unei strategii coerente, slăbirea dramaturgiei contemporane și diluarea identității instituționale a teatrelor. Tonul este ferm, uneori polemic, dar tocmai această asumare conferă textului forță și relevanță. Editorialul nu rămâne la nivelul constatării, ci sugerează implicit nevoia unei reforme structurale, transformând analiza într-un veritabil manifest.

În continuare, revista își confirmă vocația critică prin cronici teatrale care depășesc simpla evaluare a spectacolelor. De pildă, analiza montării Rinocerii (text critic – Dinu Grigorescu) devine un prilej de reflecție asupra „rinocerizării” ca fenomen social recurent, punând în paralel epoca lui Ionesco și realitatea contemporană . Critica nu se limitează la estetic, ci integrează dimensiunea istorică și ideologică, ceea ce oferă textelor o profunzime suplimentară. În aceeași linie se înscrie și cronica spectacolului Gertrude (text critic – Dinu Grigorescu), unde teatrul este interpretat ca un „recviem scenic”, iar analiza pune accent pe forța vizuală și pe tensiunea psihologică a montării . Se observă aici o tendință constantă: autorii nu adoptă o poziție distantă, ci una implicată, uneori chiar confesivă, în care experiența personală se împletește cu interpretarea critică.

Un alt segment important al revistei îl constituie prezentarea Premiilor „Rinocerul” 2025, care funcționează ca un instrument de validare culturală și ca o formă de configurare a unui canon alternativ. Prin diversitatea categoriilor și a numelor premiate, această secțiune trasează o hartă a valorilor teatrale contemporane, oferind totodată o imagine asupra direcțiilor dominante din scenă .

Revista Rinocerul nu se limitează însă la teatrul în sens strict. Textele despre epoca lui Caragiale sau despre evoluția leului românesc introduc o dimensiune mai largă, în care cultura este pusă în relație cu istoria și economia. Această diversitate tematică contribuie la impresia unei publicații care nu tratează teatrul izolat, ci ca parte a unui context social și intelectual mai amplu.

Din punct de vedere stilistic, Rinocerul se remarcă printr-un limbaj dens și expresiv, uneori baroc, alteori tăios. Formulările sunt memorabile, iar tonul este adesea combativ, ceea ce poate genera controverse, dar și interes. Lipsa unei neutralități aparente devine, în acest caz, o marcă identitară: revista nu caută echilibrul diplomatic, ci impactul.

Rinocerul este o revistă vie, tensionată, care își asumă rolul de conștiință critică a teatrului românesc. Prin densitatea analizelor, implicarea autorilor și deschiderea către teme conexe, ea reușește să depășească statutul de simplă publicație de specialitate și să devină un spațiu de reflecție autentic asupra culturii contemporane.

GHEORGHE TOMOZEI – între echinoxul ființei și labirintul cărții (90 de ani de la naștere)

Publicat pe 29 aprilie 2026 de Simona Lazăr

Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936 – d. 31 martie 1997) este unul dintre poeții care construiesc o operă amplă și coerentă în interiorul generației ’60, marcând literatura română printr-o sensibilitate rafinată și printr-o imaginație capabilă de expansiuni baroce. De la volumele de început, precum „Pasărea albastră” (1957) și „Steaua polară” (1960), „Noaptea de echinox” (1964), până la cărți de maturitate precum „Misterul clepsidrei” (1971), „Atlantis” (1971), „Focul hrănit cu mere” (1981), „Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final” (1984), „Un poet din Tibet” (1995) poezia sa urmărește constant două direcții: meditația asupra devenirii interioare și fascinația pentru universul culturii ca spațiu total.

În poemul „A două noapte de echinox”, Tomozei formulează una dintre cele mai clare metafore ale maturizării: „trăiam un echinox intim, hotar / între adolescență și bărbăție”. Echinocțiul devine simbolul unei stări de echilibru instabil, în care identitatea se construiește prin ruptură. Imaginea este amplificată de viziunea unei ființe scindate: „păream o statuie ciudată, / despicată în două”. Această divizare exprimă tensiunea interioară a devenirii, în care fragilitatea și aspirația coexistă: o parte „se-mpleticea fără vlagă”, în timp ce cealaltă „cutreieră, învingătoare, stelele”. Momentul reunificării nu anulează experiența, ci o transformă în semn: „chipul tăiat de-o cicatrice albă”. Această „rană” devine iluminare – „Rana durea blând, iluminându-mi fruntea” – sugerând că maturizarea implică suferință, dar și clarificare. Poezia lui Tomozei funcționează aici ca o formă de inițiere.

Dacă în acest poem domină interioritatea, în „Bibliotecile fericite” discursul se extinde într-un imaginar luxuriant, aproape halucinant. Biblioteca este transformată într-un organism viu: „biblioteci fericite / cu turnuri de cărţi răsărinde”. Cartea nu mai este obiect, ci materie și forță: „cărţi din care creştea iarba… cărţi volatile şi carnivore”. Această proliferare de imagini creează o mitologie a culturii, în care cunoașterea devine exces, iar acumularea capătă dimensiuni neliniștitoare. Una dintre cele mai puternice secvențe vizează condiția poetului: „cărţi scrise chiar de poeţi / ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi”. Imaginea radicală a poetului transformat în materie de tipar sugerează o viziune sacrificiului creator. Ideea este dusă mai departe într-un registru aproape tragic: „Poeţii încep prin a scrie cu mormintele lor / şi sfârşesc înainte de propria naştere”. A scrie înseamnă a te consuma, a te pierde în propria operă, într-un proces care depășește individul.

Această viziune asupra scrisului apare, într-o formă mai concentrată și ironică, și în fragmentul: „Scriu într-un pharmakon”. Ambivalența termenului – leac și otravă – definește perfect relația lui Tomozei cu poezia. Scrisul este simultan salvare și pericol, echilibru și dezechilibru. În același text, apariția „frumoasei proaspăt scoase / din mașina de scris” sugerează caracterul generativ al limbajului: poezia creează realitate, dar o face într-un mod artificial, conștient de propria convenție.

Opera lui Gheorghe Tomozei este impresionantă prin diversitate și amploare. Volume precum „Altair” (1967), „Suav anapoda” (1969), „Dincolo de nebunii” (1969), „Gloria ierbii” (1975), „Poema Patriei” (1977) confirmă o evoluție constantă, în care poetul explorează teme precum timpul, memoria, iubirea și condiția creatorului. În paralel, scrierile pentru copii („Carul cu mere”, „Toamnă cu iepuri”) sau proza și memorialistica („Moartea unui poet”, „Manuscrisele de la Marea Neagră”) arată o versatilitate rară.

Gheorghe Tomozei se definește ca un poet al tensiunii dintre interior și exterior, dintre experiența personală și vastitatea culturii. De la „echinoxul intim” al devenirii până la „bibliotecile fericite” ale excesului de cunoaștere, poezia sa construiește un univers complex, în care identitatea și creația se află într-o relație profundă, uneori dureroasă, dar întotdeauna fertilă.

Sinaia – leagăn literar

Publicat pe 28 aprilie 2026 de Simona Lazăr

Răspunde

Sinaia s-a impus, în timp, ca un spațiu privilegiat al culturii române, unde natura, viața mondenă și creația literară s-au întâlnit într-un mod fertil. Așezată la poalele Bucegilor, stațiunea a atras scriitori încă din secolul al XIX-lea, oferindu-le atât liniștea necesară reflecției, cât și un cadru social activ, propice schimbului de idei.

Prezența familiei regale a avut un rol esențial în conturarea acestui statut. În jurul Castelului Peleș s-a format un nucleu cultural important, în care Carmen Sylva (Regina Elisabeta) a contribuit prin lucrări precum Poveștile Peleșului, inspirate de peisajul și atmosfera locului. Sinaia devine astfel un spațiu în care literatura se hrănește direct din natură și dintr-un anumit rafinament al vieții culturale.

Ion Luca Caragiale (care aflase la Sinaia loc prielnic scrisului) surprinde această lume în mai multe texte ale sale, între care emblematică este schița Tren de plăcere, care redă tipologia excursioniștilor și dinamica socială a călătoriilor spre stațiunile de pe Valea Prahovei. Privirea sa ironică completează imaginea unei societăți animate, uneori superficiale, dar pline de vitalitate.

Un rol fundamental în construirea imaginii literare a Sinaiei îl are Nestor Urechia, care, în Vraja Bucegilor și Sinaia și împrejurimile, ca și în povestirile din Zânele din Valea Cerbului descrie cu entuziasm peisajul și farmecul zonei. În aceeași direcție, Bucura Dumbravă, prin Cartea Munților, oferă o viziune profundă asupra relației dintre om și natură, transformând muntele într-un spațiu al inițierii și al descoperirii de sine.

Atmosfera specifică Văii Prahovei se regăsește, într-o formă subtilă, și în opera lui Mihail Sebastian. Piesa Steaua fără nume evocă un orășel de pe linia ferată, din proximitatea stațiunii montane, unde întâlnirile capătă o dimensiune simbolică.

Dincolo de opere, Sinaia a fost și un spațiu al vieții culturale active. De peste șase decenii, Cenaclul „Lucian Blaga” contribuie la menținerea unui climat literar viu, oferind un cadru pentru lecturi și dezbateri. În același context, Teatrul Zamora, trupă de amatori sinăiană, înființată de dramaturgul Dinu Grigorescu, a ilustrat implicarea directă a comunității în viața artistică. Activitatea acestei trupe reflectă dorința de a transforma literatura și teatrul în experiențe colective, accesibile și vii – motiv pentru care astăzi ne dorim ca Teatrul Zamora să fie „reanimat”.

Prin toate aceste prezențe și inițiative, Sinaia se conturează ca un veritabil „leagăn literar”. Este un loc în care peisajul devine sursă de inspirație, iar cultura capătă o dimensiune comunitară. Tradiția sa literară rămâne vie prin memoria scriitorilor care au trecut pe aici și prin energia culturală care a definit orașul de-a lungul timpului.

Societatea Scriitorilor Români – 118 ani de la înființare

Publicat pe 28 aprilie 2026 de Simona Lazăr

La începutul secolului al XX-lea, ideea unei organizații a scriitorilor români s-a conturat treptat, pe fondul unor nemulțumiri tot mai vizibile. În 1907, presa bucureșteană surprinde primele reacții ale autorilor, mai ales ale celor tineri, care resimțeau lipsa de sprijin și dezbinarea din mediul literar. Situația materială era dificilă, iar statutul scriitorului rămânea nesigur și insuficient recunoscut. În aceste condiții, tot mai multe voci susțineau necesitatea unei apropieri între scriitori și a formării unei comunități unite. Un rol important în această mișcare l-a avut Virgil Caraivan, care a lansat apeluri pentru solidaritate și organizare. Ideea unei societăți a prins contur prin dorința de colaborare, de cunoaștere reciprocă și de susținere între membrii breslei. Atmosfera literară a epocii era animată, dar și fragmentată, iar inițiativa urmărea să creeze un cadru stabil pentru dezvoltarea literaturii.

În martie 1908, inițiatorii s-au întâlnit la berăria „Wilhelm” din București, pe strada Edgar Quinet. Aceste consfătuiri au reprezentat primul pas concret în direcția organizării. Discuțiile au vizat scopurile viitoarei societăți și modul de funcționare. Reacțiile contemporanilor au fost diverse, iar unii critici au privit inițiativa cu ironie, ceea ce arată că proiectul stârnea controverse. În săptămânile următoare, ideile discutate au fost transformate într-un plan coerent. S-a lucrat la redactarea statutelor și la stabilirea unei structuri organizatorice. La 28 aprilie 1908 exista deja un proces-verbal de constituire și o formă clară a regulamentului, redactate de Șt. O. Iosif, inspirate din modele occidentale. Societatea Scriitorilor Români a luat naștere dintr-un proces amplu, care a început cu nemulțumirile exprimate în 1907, a continuat cu întâlnirile din martie 1908 și a ajuns la organizarea din primăvara aceluiași an. Această evoluție reflectă efortul unei generații de scriitori de a-și construi un cadru comun de afirmare și de a consolida viața literară românească.

După constituirea din primăvara anului 1908, Societatea Scriitorilor Români a început să capete vizibilitate și coerență. Membrii fondatori au urmărit organizarea internă, atragerea de noi scriitori și stabilirea unor direcții clare de acțiune. În centrul preocupărilor se aflau atât interesele profesionale ale autorilor, cât și dorința de a consolida prestigiul literaturii române. Activitatea societății s-a dezvoltat prin întâlniri regulate, schimburi de idei și inițiative culturale. Scriitorii aveau, în sfârșit, un spațiu comun în care puteau discuta problemele breslei, își puteau face cunoscute operele și puteau colabora. În același timp, SSR a început să joace un rol în susținerea materială și morală a membrilor săi, într-o epocă în care scrisul rămânea o profesie instabilă. Pe măsură ce societatea se consolida, influența ei în viața culturală românească devenea tot mai vizibilă. Ea contribuia la formarea unui spirit de solidaritate și la crearea unui cadru organizat pentru afirmarea valorilor literare. Diferențele de opinii și conflictele nu dispăreau, dar erau integrate într-un spațiu comun de dezbatere, ceea ce dădea dinamism vieții literare. În anii care au urmat, Societatea Scriitorilor Români a continuat să evolueze, adaptându-se contextului istoric și cultural. A rămas un punct de referință pentru scriitori și un factor important în dezvoltarea literaturii române moderne, marcând trecerea de la inițiative individuale la o formă organizată de viață literară.

Evoluția Societății Scriitorilor Români a fost întreruptă după cel de-al Doilea Război Mondial, într-un context politic complet schimbat. Instalarea regimului comunist a adus o reorganizare profundă a vieții culturale, iar structurile autonome au fost treptat desființate. În acest proces, Societatea Scriitorilor Români și-a pierdut rolul și, în cele din urmă, a fost dizolvată. În 1949, autoritățile au decis înlocuirea ei cu Uniunea Scriitorilor din România, o organizație nouă, construită după modelul sovietic. Aceasta funcționa sub controlul statului și avea ca scop principal alinierea creației literare la ideologia oficială. Activitatea scriitorilor era supravegheată, iar literatura devenea un instrument de propagare a valorilor promovate de regim. Schimbarea a afectat profund mediul literar. Libertatea de expresie a fost limitată, iar criteriile estetice au fost adesea subordonate celor ideologice. Mulți scriitori au fost nevoiți să se adapteze noilor cerințe, în timp ce alții au fost marginalizați sau excluși. Societatea Scriitorilor Români, născută din dorința de solidaritate și autonomie profesională, a dispărut odată cu instaurarea unui sistem care privilegia controlul și uniformizarea. Totuși, experiența și spiritul ei au rămas un reper important în istoria literaturii române, marcând o perioadă în care scriitorii au încercat să-și construiască un cadru propriu de afirmare și colaborare.

(credit foto: Pixabay.com)

De Ziua Bibliotecarului: între rafturile lumii, la Harvard

Publicat pe 23 aprilie 2026 de Simona Lazăr

Prezența a două dintre lucrările mele în catalogul HOLLIS al Bibliotecii Universității Harvard mi-a adus o emoție greu de pus în cuvinte. Să îți vezi numele într-un asemenea spațiu al cunoașterii, într-una dintre cele mai prestigioase biblioteci universitare din lume, înseamnă mai mult decât o simplă indexare bibliografică – înseamnă confirmarea faptului că munca ta a depășit granițele propriei limbi și ale propriei țări.

HOLLIS este catalogul oficial al Harvard Library, unul dintre cele mai prestigioase și vaste sisteme universitare de biblioteci din lume, reunind milioane de resurse academice și culturale. Faptul că aceste titluri sunt accesibile prin HOLLIS demonstrează interesul marilor biblioteci academice pentru literatura și cercetarea românească actuală. Pentru un autor contemporan, includerea în catalogul Harvard înseamnă nu doar conservarea operei într-un spațiu de referință mondial, ci și posibilitatea ca cercetători, profesori și studenți din întreaga lume să descopere și să studieze aceste lucrări. În același timp, această prezență onorează cultura română, confirmând că vocile literare și intelectuale de astăzi pot depăși granițele naționale și pot intra în circuitul marilor instituții academice internaționale.

Conform căutării efectuate în platformă, două lucrări semnate Simona Nicoleta Lazăr sunt indexate în colecțiile Harvard (https://shorturl.at/WL6zb):

„Periodicals Published in Sinaia During the Reign of King Carol I”, articol publicat în Journal of Romanian Literary Studies (2024), dedicat unei teme care mi-a fost foarte dragă: presa și viața culturală a Sinaiei din vremea Regelui Carol I.
„Mireasa și alte povestiri”, volum apărut la Editura Eikon, București, în 2024, o carte născută din atașamentul meu profund față de poveste, memorie și destin uman.

Ca autor, trăiești adesea în singurătatea paginii, între îndoieli, rescrieri și speranța că ceea ce așterni va ajunge cândva la cineva. Uneori nu știi cât de departe pot merge cuvintele tale. Iar când descoperi că ele au ajuns până la Harvard, înțelegi că literatura și cercetarea au propriul lor drum, tăcut și sigur.

Această prezență mă onorează și mă responsabilizează în egală măsură. Simt recunoștință față de cititorii mei, față de editori, față de cei care au crezut în scrisul meu și, mai ales, față de limba română, cea care mi-a oferit instrumentul prin care să mă exprim. Pentru mine, faptul că aceste lucrări se află în catalogul Harvard nu este doar o realizare personală. Este și o mică victorie a culturii române contemporane, care continuă să își facă loc, firesc și demn, în marile biblioteci ale lumii.

Astăzi, de Ziua Mondială a Cărții și a Drepturilor de Autor și de Ziua Națională a Bibliotecarului, emoția acestei descoperiri capătă pentru mine o semnificație și mai profundă. Nu privesc această prezență în catalogul HOLLIS al Bibliotecii Universității Harvard doar din perspectiva autorului, ci și din aceea a omului care slujește, zi de zi, lumea cărților și a memoriei scrise. Sunt bibliotecar și știu foarte bine ce înseamnă ca un nume, un titlu, o carte să fie selectate, catalogate, păstrate și puse la dispoziția generațiilor viitoare într-o instituție de o asemenea anvergură.

Pentru mine, bibliotecile nu sunt simple clădiri sau depozite de volume. Ele sunt organisme vii, spații ale spiritului, locuri unde cultura respiră și se transmite mai departe. De aceea, înțeleg poate mai bine decât mulți alții greutatea simbolică a faptului că două dintre lucrările mele se regăsesc într-un catalog universitar de prestigiu mondial.

Ca bibliotecar, știu câtă rigoare, responsabilitate și discernământ stau în spatele fiecărei achiziții și fiecărei înregistrări bibliografice. Ca autor, simt bucuria sinceră că munca mea a ajuns într-un asemenea loc. Între aceste două identități ale mele – bibliotecarul și scriitorul – există astăzi o punte luminoasă.

Poate tocmai de aceea această zi mă emoționează atât de tare. Pentru că primesc această veste nu doar ca autor care își vede cărțile mai aproape de cititori, ci și ca bibliotecar care cunoaște valoarea durabilă a unei biblioteci mari și rolul ei în consacrarea culturală.

De Ziua Bibliotecarului, simt recunoștință pentru profesia mea, pentru drumul meu prin cărți și pentru privilegiul de a trăi, în același timp, de ambele părți ale raftului: și cel care așază cărțile la locul lor, și cel care, uneori, scrie una dintre ele.